Art. 16. Vinovăţia

(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.

(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.

(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.

(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.

 

1 thought on “Art. 16. Vinovăţia

  1. Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a autorului faptei ilicite, in timpul savarsirii acesteia, fata de conduita sa si de urmarile ei negative. In acest sens, vinovatia presupune o atitudine constienta, faptuitorul avand reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos, si savarseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni.

    Prin art. 16, alin. (1) Cod Civil se instituie regula, regasita si in materie penala, conform careia vinovatia este temei al raspunderii; insa, prin exceptie, daca lege prevede altfel, raspunderea se poate angrena si in alte modalitati. Totodata, legiuitorul a considerat de cuviinta sa imprumute din materia dreptului penal (art. 19 Cod Penal) clasificarea dihotomica a vinovatiei, impartasind ideea ca faptele -delictele civile, lato sensu – pot fi savarsite sau cu intentie, sau din culpa.

    In continuare, alin. (2) si (3) nu fac altceva decat sa preia din Codul Penal al Romaniei definitiile celor doua forme pe care le imbraca vinovatia.

    Astfel, alin. (2), conturand definitia faptei savarsite cu intentie, clasifica modalitatile de savarsire cu acest tip de vinovatie a faptei, chiar daca nu expresis verbis, precum o face doctrina de drept penal sub aspectul factorului intelectiv al prevederii urmarilor faptei, in intentie directa: autorul prevede rezultatul faptei sale, urmareste producerea rezultatului prin intermediul faptei si accepta producerea acestui rezultat, pe de-o parte, si, pe de alta parte, in intentie indirecta: autorul prevede rezultatul faptei sale, desi nu urmareste producerea rezultatului prin intermediul faptei, accepta posibilitatea producerii acestuia. Se constata ca diferenta dintre cele doua categorii ale faptei savarsite cu intentie consta in aceea ca faptuitorul poate sau sa urmareasca producerea rezultatului, sau sa nu urmareasca producerea rezultatului prin intermediul faptei.

    De asemenea, pe acelasi sistem legiuitorul construieste si alin. (3) al art. 16 Cod Civil, realizand impartirea culpei in culpa cu prevedere, cand autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il accepta, socotind fara temei ca nu se va produce, pe de-o parte, si, pe de alta parte, culpa simpla, cand autorul ilicitului nu prevede rezultatului faptei sale, desi trebuia sa il prevada. Singura diferenta ce se impune intre reglementarea din Codul Penal si cea din Codul Civil, in ceea ce priveste definirea culpei, se realizeaza in cazul culpei simple, deoarece, in materie penala, legiuitorul a considerat de cuviinta ca faptuitorul, pe langa ca nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia sa il prevada (astfel cum a fost preluata partial definitia in materie civila), avea, totusi, putinta sa prevada rezultatul.

    Asadar, se observa ca cele patru subcategorii ale vinovatiei sunt asezate in scala descrescatoare, diluandu-se din atitudinea vinovata a faptuitorului fata de fapta.

    In plus, in materie civila, alin. (3) al art. 16 instituie existenta culpei grave – “culpa lata” – o modalitate de culpa cu un grad superior de vinovatie fata de celelalte doua modalitati ale culpei, deoarece neglijenta sau imprudenta cu care actioneaza faptuitorul este raportata la cea mai lipsita de dibacie persoana in adminstrarea propriilor interese.

    In fine, alin. (4) reprezinta imaginea rasturnata a alin (3) din art. 19 Cod Penal, deoarece, daca in cazul legislatiei penale legiuitorul a considerat sa reglementeze tezele conform carora “fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune, numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta” (Rezulta, per a contrario, ca regula in materie penala, in ceea ce priveste sanctionarea ca infractiune a faptei comisive savarsita din culpa, o reprezinta netragerea la raspundere a faptuitorului, pe cand, exceptia este enuntata in textul de lege.), iar in cazul “faptelor constand in inactiuni constituie infractiuni fie ca sunt savarsite cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie” (Insa, in cazul faptelor omisive savarsite fie din culpa, fie cu intentie ele sunt considerate infractiuni, ca regula, intotdeauna; exceptia fiind reprezentata de cazul in care textele legale sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie, scotand de sub incidenta acestora faptele omisive savarsite din culpa.), in schimb, legislatia civila nu distinge intre fapte comisive si fapte omisive, precum o face Codul Penal, si, in plus, Codul Civil porneste de la faptele savarsite cu cea mai redusa forma de vinovatie – culpa – ajungand, printr-un argument a fortiori, sa normeze, expresis verbis, ca acele conditii de savarsire a faptei sunt indeplinite, cu atat mai mult, in cazul savarsirii faptei cu forma de vinovatiei a intentiei.

Leave a Reply